Astăzi îmi iau inima în dinţi şi vorbesc despre iubire. Am noul episod din nimic nou pe fundal ca să zburd pe câmpiile îndepărtate ale inspiraţiei. Voi vorbi despre iubirea din cărţi, căci aparent aceasta chiar ţine. Nu e recenzie, nu e critică, dar nici ridicare în slăvi. E o invitaţie umilă la citit. O lectură uşoara, poate prea siropoasă, însă de aşa o frumuseţe că îţi vine să îmbrăţişezi toate jucărioarele de pluş din cameră.
Romanul Suflete Pereche, aka. Where the Rainbows End, la care se făcu şi adaptarea într-un film intitulat Love, Rosie, este romanul meu favorit. Da, e de dragoste, da, e siropos, da, e al dracului de rupt de realitate ce se întâmplă pe acolo şi coincidenţele tind spre stupiditate, dar e frumos. E spumos, te face să râzi, să plângi, să înjuri, să visezi cu ochii deschişi la băiatul cu zambet de milioane şi îţi plantează în minte ideea că dacă doi oameni sunt făcuţi unul pentru celălalt, cumva, universul îi va readuce împreună indiferent de situaţie.
Autoarea de origine irlandeză Cecelia Ahern, ne trimite în universul prieteniei eterne, unde părinţii te susţin indiferent de deciziile proaste pe care le iei şi se răspunde foarte greu la mesaje (asta nu e chiar ruptă de realitate lol).
Dacă aţi văzut filmul Love, Rosie, v-aţi gândit probabil ,,pff încă o ecranizare siropoasă, actori frumoşi şi accent demenţial” Deşi nu am noroi de aruncat în film, s-a omis un detaliu cred eu esenţial. Toată chinesenţa romanului s-a evaporat în momentul în care am dat play. De ce? Fiindcă romanul este în proporţie covârşitoare alcătuit din scrisori, mailuri, sms-uri, mesaje pe messenger, cărţi de vizită şi bileţele aruncate prin clasă. Abia la final intervine autoarea. Chestia asta oferă veridicitate romanului. Îi conferă un aer nou, poate chiar cool şi uşurează lectura. Te lasă pe tine să interpretezi mesajele, să cauţi subînţelesuri, să rezolvi enigme, în timp ce autoarea rămâne undeva în spate, impersonală.
Rosie şi Alex sunt prieteni de când lumea şi niciunul nu ar îndrăzni mai mult. Realizrază că ceea ce au ei e unic şi nu vor să distrugă prietenia dintre ei. Sadly, sunt acaparaţi de teama că celălalt nu simte la fel aşa că preferă să tacă. Tăcerea asta durează zeci de ani! Fiecare îşi vede de viaţa lui, încearcă din răsputeri să îşi construiască o carieră, să aibă o familie, să poată spună că au reşit singuri, dar nu…Indiferent cât timp trece în care nu mai ştiu unul de celălalt, ceva îi tot readuce împreună. Sunt acel cuplu despre care toţi ştiu că se iubesc, despre care toţi ştiu că vor ajunge împreună, mai puţin ei.
Romanul începe cu frumoasa lor prietenie care dă semne că s-ar putea transforma în mai mult. Însă teama şi olecuţă de gelozie transformă frumoasa experienţă a balului de absolvire într-un coşmar. Viitorul pe care şi-l schiţaseră împreună dispare undeva în neant şi fiecare se simte nevoit să pornească singur în lupta cu viaţa. (tulai, ce deep a fost asta) Siropos până la extrem sau nu, când iubeşti pe cineva cam asta faci, te retragi şi îl laşi să îşi găsească fericirea indiferent câte unghii îţi vei roade.
Ete şi trailerul la film.
Nu îţi voi spune mai multe despre poveste. Multe le deduci din trailer şi te-aş ruga să încerci totuşi cartea. Filmul e frumos, dar nu se compară. Cartea îţi oferă o Rosie mai puternică, un Alex mai şarmant şi mai mulţi ani!
E genul ăla de carte care te face să oftezi şi te cheamă să o reciteşti de drag.
Cartea o găsiţi ici şa. Staţi cu ocheanele pe elefănţel că are reduceri faine (abia aştept să am toată colecţia GOT în bibliotecă huehue)
Voi aţi citit cartea? Sau aţi văzut filmul? Cum vi se pare? 😀