Marea mea teamă legată de moarte este că mă va găsi în cele mai nepotrivete momente. Am coşmaruri cu faptul că voi muri la coadă la o casă de marcat, aşteptând să se facă verde la oricare dintre semafoarele de la Victoriei, ori într-o staţie de RATB.
Cu astfel de situaţii mă lovesc dacă nu zilnic, măcar la 3 zile. Simt cum se aporpie sfârşitul zilelor mele când…stau. Nu mă înţelegeţi greşit, sunt leneşă ca şi voi, dar una e să stau să lenevesc acasă, pe o bancă în parc sau cronţănind Pringles într-o sală de cinema. Însă când vine vorba de pierdut timp pentru că e vreo căscată care nu îşi găseşte banii în portofel la casă, că autorităţiile sunt surprinse că ninge în ianuarie sau că vine poliţaiul să fluidizeze el traficul ţinând pietonii câte 10 minute la o trecere…simt cum îmi suflă în ceafă ăla cu coasa.
Eu am oroare de casele de marcat. Jur că orice fac, orice strategie aş aborda, oricât de retrograd e Marte, stau la casele de marcat de mi se urăşte.
Cu coşul plin nici pe jumate de merinde, analizez casele de marcat. Nu prea merg eu la ore de vârf, deci mă confrunt cu vreo 5 clienţi la o casă. Aleg în general o coadă de 2-3 oameni, că dacă e unul singur clar e ceva putred, e prea frumos să fie adevărat. În general, ori casieriţa a uitat tabla înmulţirii, ori clientul o aşteaptă pe nevastă-sa cu alte 10 sticle de ulei.
Mă aşez la coadă, cu loviturile de căruţ în fund de rigoare, mai vine câte o babă cu branula după ea să mă roage să îi dau locul, chestii de zi cu zi. Am telefonul în mână, produsele puse şi ştiu ce mă aşteaptă, minute de chin. Băi fraţilor, minutele alea petrecute la coadă la o casă de marcat, sunt crunte.
E imposibil să nu se întâmple ceva. Casieriţa e nouă. Nu s-au cântărit cartofii. Borcanul de dulceaţă nu are cod. Se cere anulare. Vine din Mordor o duduie şi întreabă: Ce-i? O anulare trăi-ţi-ar, că doar nu te-am chemat să ne luăm bilete la Hruşcă! Clientul realizează că nu are destui bani. Se caută de tot măruntul. Nu are bani ficşi şi casieriţa urlă că abia a început tura.
Apoi urmează introducerea produselor în pungi. Ce contează că deja a stat 15 minute la rând, are trei sticle de apă şi un pachet de şerveţele, i-a luat 5 ani să plătească şi deja s-a trecut la al treilea client de după? Nu draga mea, acordă-ţi cât timp doreşti să îţi aranjezi produsele mai ceva ca la salonul de înfrumuseţare cu ceară fierbinte, eu o să mă strecor cu absorbantele mele cumva. Când în sfârşit răsufli uşurat că ai supravieţuit, piuie nemernicia aia de detector de aer, că piuie la orice! Apoi ghici ce? Trebuie să aştepţi să vină un paznic la tine. Că dacă ai furat aşa se face, aştepţi să fi prins, nu?
M-am trezit o dată cu un domn, cam plinuţ cred eu pentru un paznic şi destul de grizonat, care mă alergase de la H&M până în Stradivarius prin Afi. Urla şi gâfâia la mine că ,,Donşoară de ce aţi plecat? Trebuia să rămâneţi să vă verific geanta!” M-am trezit cu geanta verificată la zeci de metri de magazinul cu piuitul, în condiţiile în care imediat cum a piuit drăcia eu m-am oprit şi am aşteptat…şi am aşteptat.. trebuia să fac o cerere? Alo, serviciul relaţii clienţi? Cred că am furat ceva, dar nu sunt sigură, vă rog trimiteţi un echipaj. Ah nu că nu mă grăbesc, poa’ să vină peste juma de oră. Dacă e dau şi o tură până acasă să mănânc ceva, las produsele şi mă întorc.
De aia dragii mei, eu mă simt precum un cadavru în magazine, mai exact la cozile de la casa de marcat.