Cum este un om rușinos la 22 de ani?

Mă îndrept cu pași repejori spre vârsta de 23 de ani. A trecut ceva timp de când am schimbat colegii de școală cu colegii de muncă, dar eu încă sunt rușinoasă. Uneori mă descriu drept timidă, dar cred că rușinoasă mi se potrivește mai bine datorită culorii pe care o obține chipul meu în anumite situații. Consider că dacă ești un om rușinos, ești dezavantajat, dar unora li se pare cute.

Singurul motiv pentru care îmi place să vorbesc despre acest subiect este că poate oamenii care mă aud/citesc nu se vor mai simți singuri. Asta și faptul că anumite persoane îmi spun că nu le-am lăsat această impresie și mă umflu și eu în pene că sunt pe drumul cel bun. Eu m-am simțit mult timp singură în mulțime. Când îți e rușine să spui ,,Bună ziua” nu prea reușești să îți faci prieteni și nici nu lași o impresie bună. Credeți-mă, nimeni nu și-a dorit să se nască rușinos! Deși te scutește de cumpărarea unui blush…

Acum că am terminat cu această introducere melodramatică, vreau să împărtășesc cu voi câteva situații în care timiditatea m-a făcut de rahat. Multe încă se petrec:

1. Când eram mică îmi era rușine să spun prezent. Adică, educatoare nu avea ochi să mă vadă?
2. Dacă am salutat un om/o cunoștință/ un vecin și îl revăd la scurt timp nu știu ce să zic. Nu îl pot saluta din nou, iar o conversație nu pornesc;
3. La un interviu la Douglas, i-am pus unei tipe mâna pe picior. Din greșeală, jur!
4. Am vărsat ceai pe pantalonii mei în timp ce șeful îmi explica ceva;
5. Când roșesc foarte tare îmi pun părul pe față. Ca în poză.

Cum e la interviu când ești un om rușinos?

Am avut o perioadă când mă duceam la multe interviuri pentru a-mi exersa vorbitul cu străini și depăși nițel panica asta. Unele interviuri au fost dezastruase. Transpiram, eram toată roșie ca un rac, iar la vreo două am realizat că aplicasem cu cv-ul greșit. Partea oribilă vine după, fiindcă îmi e rușine să spun nu. Pe lângă asta, urăsc să vorbesc la telefon. Convorbirile mele sunt majoritatea de 0:39 secunde. Cam asta văd zilnic pe ecranul telefonului. Cele care depășesc un minut sunt clar cu un robot. Îmi e atâââât de rușine să spun nu, încât prefer să nu răspund. În cazul în care nu am apucat să salvez numărul și am răspuns, vorbesc entuziasmată-ish și trimit ulterior un mail în care îmi exprim refuzul. Știu, sunt groaznică 🙁

Cum e la muncă dacă ești un om rușinos?

Ca la școală. Ca la ieșirile în oraș. Lumea te întreabă de ce ești așa, de ce nu vorbești? Când eram mică mă deranja maxim, dar la liceu am realizat că sunt și oameni care mă pot înțelege și accepta așa. Deși au observat acest aspect, nimeni nu mi-a reproșat, ba chiar au făcut tot posibilul să mă simt cât mai confortabil. La fel este și la muncă. Nu știu câți dintre voi aveți astfel de probleme. Mă bâlbâi, nu reușesc să spun cuvintele corect, iar când o dau în bară intru în pământ de rușine. Mai vărs câte un pahar de apă pe birou, mai rup o clanță, chestii basic :)) Cu toate astea, sunt super fericită că nu mi-a reproșat nimeni că sunt așa și răsuflu ușurată când altcineva inițiază o discuție.

Cum reacționez când cineva vrea să comunice cu mine, sau doar să întrebe ceva?

Dacă simt că am ce vorbi cu omul voi face tot posibilul să răspund și să continui discuția așa stângace cum sunt. Buba este că de cele mai multe ori mă simt intimidată, fiindcă nu știu despre ce aș putea discuta. În afară de anime, seriale și fast-food, nu prea știu despre ce se poate vorbi. Discuțiile despre vreme nu le poți lungi prea mult, iar când dau răspunsuri monosilabice intru în panică. Dacă persoana de lângă mine mă crede fără chef, înfumurată, cu nasul pe sus???

 

Voi aveți astfel de probleme? Și voi vărsați ceai pe voi când sunteți într-o discuție? :))

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.