Recenzie: Insomnia de Charlie Huston

Insomnia a fost o carte cumpărată la nimereală. Înainte de a deveni dependentă de goodreads, mă convingea o carte doar din titlu, copertă și ce era scris pe spatele dânsei. La aceasta m-a convins faptul că era recomandată de Stephen King.

Acum am devenit ceva mai picky și fac research amănunțit. Ce a mai scris autorul, ce ratinguri are cartea, câte are, cele 5 steluțe sunt pe merit, sau au fost date fiindcă sunt multe scene de sex?

Cu cartea scrisă de Charlie Huston am avut o relație de love & hate. Plot-ul este bun, misterios, personaje bine conturate, dialogul te duce într-un univers de cărți polițiste & SF, are cam tot ce îi trebuie pentru a deveni o carte apreciată de mine.

În schimb, spre final ia o întorsătură neașteptată. Plot-ul se transformă din incitant în what the actual fuck? Iar autorul pare să pună accent pe cele mai neinteresante amănunte.

Ce mi-a plăcut?

În carte insomnia este o boală. Se diferențiază de insomnia normală, căci are efecte devastatoare. Peste ani, fiecare ajunge să aibă în familie un insomniac. Bolnavii nu puteau adormi deloc, ceea ce evident ducea la moarte. Din câte am înțeles, pierderile de memorie se mai enumeră printre simptome, ori ruptura de realitate. Cei ce aveau această boală nu erau tot timpul conștienți de ce se întâmplă. Pentru a reduce durerile și a induce starea de somnolență și poate o scurtă ațipire, piața drogurilor devine exploatată la maxim.

Insomniacii se joacă un joc – Chasm Tide,  cea ce te face să îți pui niște întrebări. Au vreo legătură? Ideea este că omenirea e pe sfârșite și se încearcă convingerea populației că dacă tot mor, să se distreze. Acum au dublu timpului de dinainte căci nu mai dorm. Însă rata sărăciei crește, controalele poliției se întețesc și apare conflictul între cei săraci și cei bogați care au acces la droguri.

Personajul principal – Park
Este polițist și transportă droguri. Are o soție insomniacă, Rose și o fiică de câteva luni, Omaha. El este și narator și îmi place la el că nu își pierde speranța și că vrea să găsească un leac pentru familia sa.

Drogul care are cel mai benefic efect, se numește DREAMER. Oh, ironia.

Finalul.

Ce nu mi-a plăcut?

Sunt doi naratori. Problema este că abia după zeci de pagini devine clar acest lucru.  Amândoi fiind în misiuni, capturați ori torturați, e cam dificil să îi diferențiezi.

Nu am găsit logica în asocierea cu jocurile video. No fucking clue. Dacă voi ați citit și știți cumva, aștept să mă luminați și pe mine.

Explicațiile vagi unde era cel mai mult nevoie de ele. După o sută și ceva de pagini aflăm ceva cât de cât concret despre virus, bolnavi, când a apărut n shit. Dar nici atunci nu e totul clar. La final nici atât. M-am simțit de parcă mă uitam la 5 sezoane din The Walking Dead și tot nu aflam cum au apărut walkerii.

Penibilul situaților care implicau bătăi. Acele scene erau de-a dreptul groaznice. Personajele create de Charlie sunt flexibile, privire de mâță, simțuri foarte bine dezvoltate și culmea, o țintă cam proastă. A detaliat acele scene mult prea mult pentru gustul meu. Îmi place să citesc cum personajul își calculează mișcările, dar nu pagini întregi de cum se rostogolește și îl împușcă pe unu în picior. Spre exemplu, sunt paragrafe întregi despre cum își amintește că are o rățușcă de cauciuc în baie. Merge după ea pe întuneric, o ia, o aruncă, nu creează efectul dorit, trage, o nebunie.

Pe tot parcursul cărții am fost confuză și încă am multe întrebări.

Este o carte greoaie. Nu m-am simțit bine citind-o. Doar câteva pasaje mi-au tras atenția. Am tras de mine aproape 3 săptămâni ca să o termin.

O recomand?

Da.

Dacă îți plac poveștile încâlcite, detaliile amănunțite când vine vorba de bătaie și jocurile video.

Nu.

Dacă te aștepți la o carte despre sfârșitul lumii incitantă.

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.