Gigel și Cecilica la comisie

Poza este preluată de aici https://pixabay.com/en/users/StockSnap-894430/

Avem două personaje: Gigel și Cecilica. Cei doi să întâlnesc an de an în același loc.

Astăzi Gigel simte amorțeli teribile în mâna dreapta. Nu își amintește de zilele în care își putea mișca membrele în voie, dar se visează în fiecare seară pe schiuri. Este un vis imposibil de realizat căci acum 5 ani, medicii au decis să-i amputeze un picior. Cu această nenorocire pe capul lui, problemele la plămâni și reumatismul, l-au condamnat la pensionare pe caz de boală și stat la pat cât e ziua de lungă.

 

Cecilica s-a trezit tensionată astăzi. În general este zâmbăreață, harnică și cochetă, dar astăzi nu prea are chef de nimic. Își calcă în tihnă cămașa cu broderii fine și speră ca ploaia să se domolească până la plecarea ei. Se dă cu rujul ei roșu preferat, fard albastru pe ploape și împrumută câteva fâs-fâsuri din parfumul fiicei ei.

 

Gigel o așteaptă pe soția sa. Ea trebuie să se învoiască de la muncă pentru a-l putea duce la Comisie. Sunt căsătoriți de 25 de ani. Își iubește job-ul și nu și-ar putea imagina cum este să stai acasaă, în pat, zi de zi. Este blocată în trafic, dar nu asta îi strică starea de spirit. Știe că ploaia îi face rău lui Gigel. Toată umezeala îi va pătrunde în oase și îl va face irascibil. S-a obișnuit cu el așa. Îi oferă toată compasiunea de care are nevoie și vrea să îl facă să uite de necazuri. Dar oricât și-ar dori, nu îi poate diminua durerile.

 

Cecilica comandă un taxi. Și-a luat pantofii cu baretă, ca să-i țină strâns piciorul în caz că alunecă pe asfaltul ud. Șoferul are manelele la maxim și cămașa descheiată destul încât să observi cei doi floci de păr negru și țepos de pe piept. Este complet dezgustată, dar nu are timp sau chef de scandal acum. Se urcă și spune răspicat destinația.

 

-Ești gata de îmbarcare? Îl întrebă pe Gigel în timp ce șuvițe răslețe îi cădeau din coc. Abia intrase pe ușă și soțul ei era deja îmbrăcat cu o cămașă proaspăt călcată și bărbierit. Nu avea timp să îl amdire, erau pe fugă.

-Sunt gata de decolare! Abia aștept să ies pe ploaia asta și o revăd pe cotoroanța de la Comisie.

-Hai să nu fim pesimiști Ai văzut ce rău a plouat în weekend, acum e mai bine. Și până la urmă câți ani are? 80?90? Mâine-poimâine o vezi ieșind cu mâinile pe piept din biroul ei.

-Nu avem noi norocul ăsta. Știi bine că oamenii răi o duc mult și bine. Uite-l pe Patriarh ce bine o duce! Nu are nicio remușcare!

-Ți-ai luat tot ce îți trebuie?

-Da.

-Dosarul?

-Da.

-Ce număr de oridne ai?

-36.

-36? Oh…

-Treizeci și șa..

-Am auzit din prima! Doar că…vezi tu…

-Nu poți sta cu mine. Mă gândeam eu.

-Pot sta o oră, dar apoi…o să mă sune șeful și…

-Nu-i nimic. M-am obișnuit. Am oricum companie. O să mă împrietenesc cu babele rujate de pe hol. Poate le chem și la un dans.

-Alea pot face tumbe și totuși au pensie pe caz de boală. Se face vreodată bine țara asta?

-Doar când oamenii nu vor mai accepta găleți cu ulei. Adică niciodată draga mea.

– Mda…Hai! Pornim.

 

-Întoarceți! Întoarceți imediat am spus.

-Ce ai cucoană nu am cum, e linie continuă!

-Întoarceți căci mi-am uitat portofelul!

 

-Te-ai interesat de ce te-am rugat?

-Ce? Ah, da da, o să merg diseară la Kaufland să îți iau.

-La Kaufland?

-Da, ca să iau setul ăla de scule pentru grădinărit. Nu știu ce plante vrei să mai pui în balcon, ori unde le vei găsi loc. Dar câd ți se pune ție pata pe ceva nu am cum să o scot la capăt.

-Da. Așa este. Dar ai văzut că a dat lăstar din sâmburele de avocado!

-Tu chiar crezi că vei crește avocado în balcon?

-Cine știe? Ai mai plantat tu avocado până acum?

Ea știa că nu aici dorea Gigel să ajungă discuția. O rugase să se intereseze de un loc de muncă pentru el. Era sătul de stat acasă și spera ca o ocupație nouă să îl facă să mai uite de dureri. Se interesase. Mail-uri, telefoane, rugăminți. Cele 3000+ de contacte de pe Linkedin se pișau pe dorința lui de a se întoarce în câmpul muncii. Nici naiba nu căuta un fost tâmplar, fără de-un picior, în vârstă de 50 de ani. Profita de orice ocazie să mai amâne măcar cu o zi crudul răspuns.

-Am ajuns. Cobor și te ajut să te urci în scaun. Piciorul cum îți e?

-Nici nu îl simt!

-Nu îl simți? Vrei să mai stăm? Chem salvarea?

-Draga mea…nici măcar nu îl am. Au trecut 5 ani. Ai și uitat?

-Off Gigelee…mă refeream la celălalt! Acum stai cuminte până ce nu te scap eu și de ăsta.

Cecilica tropăia pe scări gâfâind. O luaseră toate transpirațiile, dar cel puțin recuperase portofelul. Era deja în întârziere, dar avea numărul 35. Deși Comsiia era dură, punctualitatea nu era punctul forte. Se urcă înapoi în taxi și porniră, de aceasta dată fentând orice regulă. Timpul se scurgea și nu își permitea și alte incidente.

Ajunsă în fața clădirii își netezi fusta. Scoase din sacoșă bastonul și își luă poziția cocoșată. La trepte îl zări pe domnul în scaun cu rotile pe care îl vede an de an. Nu știa cum îl cheamă, dar se pensionaseră în aceeași zi în urmă cu 5 ani. Soția sa îl ajute să se așeze în scaunul cu rotile, dar niciodată nu rămânea cu el. 

-Bună ziua! Ce zi mohorâtă, nu-i așa?

-Ah…bună ziua! Da, foarte mohorâtă. 

-Soțul? Cum se simte pe vremea asta?

-Am avut zile și mai bune. Răspunse Gigel neridicând privirea. 

-Vai de mine și de mine, așa urăsc când plouă. Mă ia o durere din talpă până în gât. Abia dacă mă mai mișc. Trebuie să fac un RMN că nu mă simt bine deloc. Astăzi abia dacă m-am ridicat din pat. Îmi pierd mobilitatea, vă spun!

-Măcar dumneavoastră vă țineți în două picioare. Eu poat doar să țopăi. Lui Gigel îi plăcea tare mult să glumească pe seama situației sale.

-Ehh…știți ce greu îmi e? Mă dor picioarele de nu mai știu cum mă cheamă. Am vorbit cu fata mea să îmi ia și mie un scaun ca al dvs. E groaznic să mergi în baston când picioarele nu te mai ascultă. Oricum eu am probleme de mult. Din tinerețe! Mi-a trebuit mie muncă grea.

-Unde ați lucrat? Dacă nu vă e cu supărare…

-Nicidecum doamnă dragă. Am lucrat la birou. Toată ziua am umblat de colo colo. Cu facturi, cu contracte, muncă, muncă și iar muncă. Altceva nu mai știam. Și uitați și dvs. unde am ajuns. Eu i-am spus fetei mele: Stai mamă acasă cât mai poți, că ne descurcăm cum putem. Ia bursă, e premiantă, nu v-am zis? Cu pensia mea și ce mai iau de pe urma răposatului de taicăsu, ne descurcăm noi.

-Presupun că vă e greu și cu un copil. Noi din păcate nu avem. Dar vă cred…Nu trăim vremuri prea roz pentru a trimite copiii la muncă.

-Pentru ce doamnă? Pentru 3 lei de o gumă? Nu are niciun rost vă spun eu! Niște nemernici toți patronii. Am eu o vecină la parter, care știe pe cineva de la primărie. Poate o lipesc acolo de un post. Salar mic, dar de acolo nici naiba nu o mai scoate. E și aproape de casă, așa îi trebuie unei femei.

Discuția continuă până la etajul 4, unde era cComisia și cea mai mare agitație. Așa era în fiecare an. Holul era pllin de oameni, toți cu bonul de ordine în mână.

-Ia uite ce de lume mă așteaptă! Exclamă Gigel. E în regulă dragă, poți merge.

-Ești sigur?

-Da. Sunt sigur că doamna are multe să-mi povestească.

-Desigur, desigur, mergeți fără grijă.

-Bine. Mă suni când scapi și vin cât pot de repede. Nu cobori până nu vin. Ai înțeles?

-Mhm..

-Ai nevoie de? Știi tu…

-Nu.

-Sigur? Poate vrei să merg cu tine la toaletă să fim siguri.

-Am spus nu!

Știa când întinde prea mult coarda. Soțului ei i se umflă o venă pe gât de fiecare dată când e nervos. Nu avea rost să insiste. Își deschise telefonul să dea un apel și alergă pe scări. O așteptau rapoartele de pe birou.

Trecură deja 2 ore de când așteptau, iar Cecilica devenea tot mai stresată. Se frământa toată la gândul că poate nu a luat destui bani cu ea. Gigel în schimb nu era niciodată panicat. Așa mulți bani să aibă pricăjitu? Iar nevasta aia, ce o mai sta cu el? Astfel de gânduri îi trecură prin minte Cecilicăi la fiecare vizită.

Nu mai dură mult și intrară, pe rând, în biroul comisiei.

Cecilica avu grijă să își reîmprospăteze rujul înainte de a deschide ușile de lemn masiv. Înăuntru, doamnei doctor îi cădeau ochelarii de pe nas și abia se vedea de maldărul de dosare de pe birou. 

-Bună ziua.

-Bună ziua Cecilica, cum mai ești?

-Vai doamnă doctor, vremea asta mă omoară. Nu îmi mai simt picioarele deloc! Și simt o durere la șold…îmi e teamă că am ceva ce nu știu. Doamne ferește boala oaselor sau ceva.

-Și credeți că până acum nu descopeream așa o grozăvie?

-Ei doamnă doctor, când ești bolnav toate parcă se adună.

-Se adună, se adună. Și anul acesta se adună mai multe…nu?

Cecilicăi îi curse sudoarea și simți cum se lipește cămașa de ea. Știa ce înseamnă asta. Așa că scoase în plus cu două bancnote și le vârî sub un dosar.

-Poate dacă faceți un RMN?

-Da, măcar să știu ce și cum, să nu mă panichez degeaba.

-Desigur Cecilica. Ne revedem la anul!

-O zi minunată să aveți domana doctor. Sărutmâinile! 

 

Urmă Gigel.

-Bună ziua Gigele. Cum te mai simți?

-Minunat! Cred că încpe să îmi crească la loc piciorul, îl simt!

-Gigele…

-Păi nu de asta mă tot chemați an de an? Poate îmi crește piciorul la loc și iau pensie degeaba.

-Gigele știi bine că asta-i legea. Am mâinile legate.

-De acord, asta e legea. Dar nici nu faceți nimic în această privință. Aveți mâinile libere din câte văd.

-E o expresie pentru…

-Eu nu mai am un picior și se vede cu ochiul liber. Nu e doar…o expresie!

-Dacă aș putea să fac ceva, aș face Gigele.

-Dacă aș putea să merg, credeți-mă că nu aș merge, aș alerga! Dacă aș putea să muncesc, nu aș munci cu jumătate de normă. Credeți-mă că aș sta peste program. Despre asta vorba doamnă dragă.

-Îți înțeleg frustrarea.

-Înțelegeți? Chiar înțelegeți? Cum v-ați simți fără o mână? V-ați mai presta munca? Bineînțeles. Cum ia stânga, poate lua și dreapta.

-Ce vrei să spui Gigele?! 

Gigel avea maxilarul încordat. Știa că nu e bine să o enervezi pe cotoroanță.

-Ascultă, te înțeleg. Tuturor ne e greu, dar trebuie să te obișnuiești cu asta.

De ce îi era mai teamă abia acum urma.

-Ne revedem la anul!

Ieși din birou fără să salute, cu capul în pământ.

Pe banca din drepta, Cecilica aștepta nerăbdătoare.

-Am scăpat și anul acesta. Sunați-o pe soția dvs. să-i dați vestea!

În 30 de minute apăru și ea. Cu cocul răvășit și de data aceasta cu balerini în picioare, fiindcă cizmele îi făcuseră răni.

-Ei? Cum a fost?

-Foarte bine! Vedeți dvs, doamna doctor îi înțelege pe cei în durere.

-Cum să fie? Ca în fiecare an!

-Ei drace! Cum să spuneți asta? Mi-a cerut 200 de lei în plus!

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.